E benefic câteodată să rupi simetria unei zile, să-i deranjezi cu premeditare monotonia, pentru că monotonia duce la plictis, iar plictisul sfârşeşte, inevitabil, în moarte. E bine să te autosurprinzi, să te auzi spunând cuvintele acelea care îţi stăruie de la o vreme pe limbă, să destăinui gândul acela care stă de un timp atârnat de vârful rotunjit al inimii. Să nu te temi. Să nu te mai temi de cuvinte, de sentimente, de acceptare, de respingere.
Şi-apoi, asimetriile au fost mereu cele care au rostogolit zilele transformând curiozitatea în cunoaştere, au redus aproape la firesc paradoxalul. Asimetriile au făcut mereu posibile simetriile, aşa cum cuvintele, eliberate din strânsoare şi fără a duce povara prejudecăţilor, au făcut posibilă liniştea, atât de diferită de tăcere.
