Mânuitorul de Stele

  Mânuitorul de Stele

Taxiul a intrat cu viteză pe alee, stârnind într-un nor violet florile așternute pe caldarâm, strecurându-se cu îndemânare printre mașini și oameni, oprind în cele din urmă în fața intrării de la Urgențe. Anotimpul jacarándei era pe sfârșite, acoperind străzile Lisabonei cu un covor delicat de petale.

Mina și-a stăpânit cu dificultate greața care o invada ca o mâzgă respingătoare, luptându-se să deschidă portiera. Cele două săptămâni în care s-a plimbat de la o cameră de gardă la alta, fără niciun rezultat, o slăbiseră atât de tare încât nu reușea nici măcar să stea drept pe calçada. Corpul îi adoptase o poziție grotescă, pe jumătate aplecat în față, ca și cum ar fi urmat să se rupă în două, fiind singurul fel în care își putea liniști o idee spasmele care o sfredeleau periodic.
Omul de la pază se repezi dușmănos spre șoferul taxiului, care ieșise din mașină ca să-și sprijine pasagera:
-Nu, nu puteți opri aici! Plecați imediat!
-Numai cât s-o ajut să intre! Mai bine ai căuta un scaun cu rotile!
Paznicul l-a măsurat cu furie fără să arunce nici măcar o privire femeii, care abia se mai ținea pe picioare:
-Ce scaun? N-am niciun scaun! Dumneata trebuie să-ți iei mașina de aici, ăsta-i accesul rezervat pentru ambulanțe! Las’că o ajut eu pe doamna să intre,   s-a răstit într-o portugheză bolovănoasă, cu accent.
Într-o zi obișnuită, Mina ar fi reacționat fără întârziere, dar în seara aceea s-a mulțumit să se agațe de mâna ostilă pe care i-o întindea omul de pază. Lipsa de umanitate a lumii trebuia să mai aștepte.
-Mă descurc de aici, i-a spus slab taximetristului, întinzându-i banii pentru cursă. Obrigada.
Monedele zornăiră metalic în mâna care îi tremura necontrolat.
A înaintat cu greutate pe coridorul lung, spre locul de unde trebuia să-și ia numărul de ordine, zorită de paznicul care începea să-și piardă în mod vădit răbdarea. Pereții împodobiți cu azulejos sporeau aspectul auster al clădirii, ale cărei încăperi boltite se impregnaseră cu suferința umană perindată între zidurile seculare.
Coada din fața ghișeului era atât de lungă, încât pe fața emaciată a Minei începea să se citească disperarea, în timp ce încerca să se sprijine de una dintre coloanele care susțineau tavanul. Își simțea trupul atârnând greu, până și părul întunecat, care-i cădea pe umeri, o apăsa ca o povară.
-Mă duc să aduc un scaun, senhora, se oferi omul de la pază, cu o urmă de omenie în privire, revenind câteva clipe mai târziu cu un scaun albastru, cu spătarul rupt. E tot ce-am putut găsi, a mai spus, apoi a plecat brusc, fără să adauge altceva.
O jumătate de oră mai târziu, Mina se așeza în fața funcționarului de la primiri, cu biletul de ordine în mână, știind că așteptarea abia începea.
-Luați loc în partea dreaptă, a îndrumat-o bărbatul, întinzându-i fișa pe care tocmai o completase.
Sala de așteptare era plină până la refuz. Domnea un miros greu, izul stătut de mucegai care răbufnea de sub lespezile vechi amestecându-se cu cel al umorilor umane și al dezinfectantului de spital. Singurul scaun rămas liber, pe care a reușit să se strecoare cu dificultate, era incomod și pe deasupra se înclina la cea mai mică mișcare, sporindu-i senzația năucitoare de greață și presiunea din abdomen. S-a rezemat cum putea mai bine de cotieră, străduindu-se să alunge descurajarea care-i dădea târcoale, pe măsura ce noaptea înainta.
Totul începuse cu un medicament prescris după o banală intervenție chirurgicală. Intoxicat, corpul ei a luat-o complet razna, analizele arătau valori anormale, variind contradictoriu. Mai rău era că nu se mai putea hrăni și nici măcar nu reușea să bea apă, pentru că organismul respingea cu violență orice aliment sau lichid. Se deshidratase în asemenea măsură, încât fața suptă cu ochi tot mai mari, pe care o vedea în oglindă, nici măcar nu-i mai semăna. Se afla pentru a treia noapte la camera de gardă, cu sentimentul că se îndrepta spre colaps, în timp ce nimeni nu părea să aibă habar cum să-i oprească căderea. Diagnosticele erau unul mai prăpăstios decât celălalt, iar medicamentele prescrise, un pumn de ele, nu aveau niciun efect, ci dimpotrivă, îi sporeau starea de rău, astfel că de câteva zile încetase să mai ia vreo pastilă.
Două ore mai târziu, Mina își auzea în sfârșit numele.
-Numărul 165, senhora Marquez! Senhora Marquez!
Camera de consultații a medicului de gardă era amenajată într-un fel de nișă delimitată cu paravane de pânză albă, în care nu se aflau decât un birou modest și un pat îngust, acoperit cu un cearșaf șifonat. Mina s-a așezat pe pat și a început încă odată să-și înșire povestea.
-Mda, nu pare cine știe ce, spuse doctorul, o femeie greoaie cu fața obosită. O să facem niște analize, dar trebuie să așteptați, vine o traumă severă, un accident, iar sala de tratamente e plină, n-am niciun loc liber.
Mina a dat să întrebe ceva, dar un spasm necontrolat de vomă a făcut-o să se chircească, încercând să-și liniștească stomacul.
-N-aș putea să mă întind undeva sau să rămân aici? reuși să îngaime.
-A, vreți un scaun aici? Să văd, pufni femeia, apoi scoase capul pe după paravan, rotindu-l cu lentoare în stânga și-n dreapta. Mda, n-am nici măcar un scaun liber acum. Vă chemăm noi de pe coridor.
Ceasul arăta aproape trei dimineața când au chemat-o în sala de tratamente, după ore de așteptare chinuitoare, timp în care mareea de bolnavi, tărgi și paturi mobile nu se oprise nicio clipă.
Un asistent, un brazilian înalt cu zâmbet blajin, a condus-o către un șir de scaune sprijinite de perete.
-Electroliți? Și analizele? a întrebat Mina în timp ce bărbatul îi monta perfuzia.
Omul i-a așezat o mână pe umăr, fără să aibă darul de-a o liniști.
-Puțin mai târziu, când iese medicul din consultație.
Judecând după harababura din sala de tratamente, se vedea că internista era depășită de situație. Paturile erau pline cu pacienți care așteptau, la fel și scaunele înșiruite de-a lungul peretelui, lângă care trona un coș de gunoi îndesat cu pungi pentru perfuzii, din care atârnau tuburile folosite. Lângă ușă, bătrâna care umplea locul cu trupul mătăhălos, vorbea încontinuu deranjând pe toată lumea, dar nimeni n-a venit s-o liniștească până când n-a început să țipe isteric. Extenuată de starea de rău și de nesomn, Mina și-a sprijinit capul de perete, fără să mai observe pata de sânge din dreptul obrazului, învechită deja, pe care nu se ostenise nimeni s-o șteargă de pe zid.
Disperarea o invada lent, fără să i se mai poată împotrivi. Ar fi trebuit să asculte sfatul vechii sale prietene, Fernanda și să meargă direct la medicul acesteia, pe care-l cunoștea deja de o viață, dar, ca de obicei, Mina a considerat că se poate descurca fără ajutorul nimănui. Acum era prea târziu. Organismul ei începea să abandoneze bătălia, starea de rău se generaliza pe măsură ce treceau orele. Murea acolo, sub ochii tuturor.
-Totul va fi bine!
Vocea venea de alături, de pe locul rămas gol, pe care îl ocupase între timp altcineva. Necunoscutul părea că i se adresează:
-Totul se va rezolva cu bine, a repetat bărbatul.
De astă dată, Mina a încuviințat din cap, din politețe, fără să-l privească. Era de ajuns să-și răsucească gâtul, că încăperea ar fi început să se învârtească cu ea.
-Eu am venit pentru genunchiul ăsta al meu, a insistat, arătând către picior. Accident de motor. Când am dureri mari, vin aici pentru un calmant. Dificilă noapte, nu? Dar va trece cu bine.
Vocea necunoscutului emana atât de multă încredere, încât Mina a întors totuși capul astfel încât să-l poată vedea. Era un bărbat tânăr, cu trăsături fine, dar ceea ce frapa cu adevărat era blândețea ochilor. De un căprui închis, trădau o uimitoare bunătate.
-Cu ce te ocupi? a întrebat el, într-o încercare vădită de-a o atrage în conversație.
-Eu… eu cânt. Violoncel.
-Eu încă studiez. Litere, a spus, după o ezitare, ca și cum ar fi ales la întâmplare. Mâine am examen, adică aveam, se corectă, arătând către genunchi. După noaptea asta o să trebuiască să-l amân.
Era totuși trecut de vârsta studenției, doar dacă nu începuse literele foarte târziu, o pasiune mai veche, în timp ce avea deja și o altă profesie. Nimic neobișnuit, și-a zis Mina în gând.
-Am și o altă profesie, a adăugat el, dar mai bine spune-mi dacă scrii muzică, dacă ai compus ceva.
Răsucindu-se din nou pe scaun, se pregătea să răspundă, dar asistentul de adineaori, brazilianul cel înalt, își făcuse iarăși apariția.
-Luăm puțin sânge pentru analize?
Nedumerită, Mina a arătat către perfuzia din brațul ei.
-Și cu asta cum rămâne?
-Luăm din cealaltă mână. Nu influențează analizele.
Dacă avea să scape de acolo, intenționa să-l vadă pe doctorul Fernandei. Inexplicabil, disperarea începea să se risipească, ca și cum ar fi împrumutat o frântură din încrederea bărbatului de alături. Starea de rău coborâse acum la limita suportabilului, ba chiar îi era o sete cum nu simțise de zile întregi.
-Îmi aduceți un pahar cu apă, vă rog?
A golit cu lăcomie paharul, așteptând ca, dintr-un moment într-altul, stomacul să o respingă cu violență, dar nu s-a întâmplat nimic, corpul ei primind apa asemenea unui deșert avid după ploi.
Motociclistul, care urmărise tăcut întreaga scenă, s-a aplecat din nou către Mina:
-Așadar…compui?
Căldura cu care-i vorbea aducea atâta liniște, încât Mina s-a trezit destăinuind un lucru pe care nu i-l dezvăluise nici măcar lui Gustavo, pe când erau împreună.
-Oh, ăsta e un proiect vechi, să strâng toate piesele pe care le-am scris într-un album, începu ea și în timp ce își depăna povestea, gândul i-a zburat spre Carlos. Ideea îi aparține de fapt celui mai bun prieten pe care l-am avut vreodată, a continuat Mina.

Bătrânul și bunul ei prieten crezuse cu adevărat în muzica ei.
L-a cunoscut în vara în care s-a oferit să dea o mână de ajutor la fundația Fernandei, care se ocupa de pensionarii rămași singuri la vârste înaintate. De cele mai multe ori suferinzi, le era imposibil să iasă singuri pe stradă, iar voluntarii le făceau aprovizionarea sau cumpărau medicamente.
Carlos locuia pe o străduță din Alfama, într-un apartament unde pretutindeni tronau vrafuri de partituri pline de praf și cărți. Dona Clara, vecina de la etajul întâi, se milostivea periodic să alunge mucegaiul de prin colțuri și să dea lustru pianului care ocupa aproape toată sufrageria, dar apostolatul ei, venit  din inimă, devenea tot mai dificil, acum că intrase în al optulea deceniu de viață, la fel ca și bunul ei prieten.
În fiecare joi, Mina trecea pe acolo încărcată cu de toate. În timp ce umplea frigiderul cu proviziile aduse și aranja medicamentele pe măsuța de lângă geam, Carlos punea apa la fiert, în ceainicul cu capacul turtit după o veche  trântitură, apoi o răsplătea cu o poveste, însoțită de vestitul lui ceai de ierburi. Mina sorbea cu înghițituri mici fiertura amară numai de dragul istoriilor bătrânului, care o intrigau peste măsură, pentru că niciodată nu știa cu siguranță dacă erau reale sau nu erau decât plăsmuiri. Alteori, Carlos depăna amintiri de când era copil, din viața lui de dinainte, cum o numea. Adus pe lume în Mozambic, într-o familie cu 11 frați, a crescut într-o căsuță minusculă, aproape de ocean.
-Eram atât de amărâți, i-a mărturisit odată, încât noi, copiii, beam apa pe rând, că n-aveam decât vreo câteva cești desperecheate prin casă.
Copilăria i-a fost legănată de legendele străvechi, născute pe malurile fluviului Zambezi, povestite cu har de mama lui.  Stabilit în Lisabona împreună cu o parte a familiei, pe când avea vreo 12 ani, poveștile lui ciudate aveau să poarte mereu același mister, adus de departe.

Brazilianul ce înalt se întorsese ca să-i schimbe perfuzia.
-Încă una, până vin rezultatele analizelor, a anunțat-o.
Își depănase povestea ținând ochii închiși dar avea certitudinea că bărbatul de lângă ea a ascultat-o cu interes. Putea să-i simtă prezența. Când a isprăvit de vorbit, Mina și-a sprijinit capul de perete, cu trupul eliberat din strânsoarea răului, pentru prima oară după două săptămâni.
-Îți lipsește, acum că s-a dus, a observat necunoscutul.
Era ciudat, nu-și amintea să-i fi spus că prietenul ei murise, dar oricum nu-și mai putea aduce aminte cu exactitate fiecare cuvânt, într-o asemenea noapte. Carlos se prăpădise cu câțiva ani în urmă.
-A venit timpul s-o șterg pe ușa din spate, obișnuia să spună. Într-una din zilele astea, când nimeni nu-i atent.
Și într-o zi, chiar a plecat, între ora prânzului și cină, când dona Clara trecea de obicei să-l vadă. L-a găsit în fotoliul de sub lampa de citit, cu o carte deschisă în poală.
Motociclistul își întinse piciorul accidentat, atrăgând atenția Minei:
-Și examenul? Îl poți da mai încolo?
-Sigur. Asta nu-i o problemă.
Negăsind altceva de spus, a tăcut, cuprinsă de toropeală. Necunoscutul părea că ațipise și pentru o vreme Mina i-a ascultat respirația liniștită, închizând la rându-i ochii, cu gândul la bătrânul ei prieten Carlos. Aproape că adormise când deodată, din tot noianul, una dintre amintiri i-a răsărit în minte.

Era la vreo lună după plecarea lui Gustavo la Berlin.
-Gustavo e un prost, i-o trântise Carlos, pe neșteptate, lăsând-o fără replică. Un băiat talentat, dar și un mare prost, în ceea ce te privește.
Cu siguranță că Fernanda vorbise iar prea mult, mai ales că discreția nu se număra printre calitățile ei.
Ultimul concert l-au susținut împreună, într-o după-amiază ploioasă de martie. În drum spre casă, în mașină, Mina a aflat că viața urma să i se schimbe definitiv, fără voia ei. Gustavo semnase contractul cu Filarmonica din Berlin și avea să plece.
-Doar pentru vreo câteva săptămâni, până îți găsim și ție un loc, dar subterfugiul lui mai mult a înfuriat-o, nici măcar nu era original.
Relația lor ajunsese într-o fundătură și o știau amândoi, de ceva vreme.
Carlos nu avea de unde să știe toate astea, fără ajutorul Fernandei.
-Azi bem cafea, Clarinha mi-a aruncat iarăși ierburile, bombăni bătrânul. O mână de iarbă duhnitoare, o maimuțări el.
Înăbușindu-și zâmbetul, Mina s-a oferit să prepare cafeaua. Episoadele de război dintre Carlos și dona Clara, urmate de perioade lungi de pace tandră nu mai erau demult un secret pentru ea.
-Lasă-mă să-ți mai spun o poveste, a spus bătrânul după ce a luat o gură de cafea. Când eram cam de vârsta dumitale, m-a părăsit o femeie. Eram foarte îndrăgostit, iar plecarea ei m-a aruncat într-o perioadă neagră, mai cu seamă când am aflat că mă schimbase pentru un negustor de mătăsuri. Auzi, negustor de mătase! Eram bolnav. Abia trecut de patruzeci de ani, mă simțeam la sfârșitul vieții, nimic nu mai avea sens. Nu mai puteam compune, muzica se oprise, degetele nu mă mai ascultau și asta nu din cauza artritei, ca acum. Până într-o seară, când am auzit în minte o frază muzicală, pe care am simțit nevoia s-o așez pe portativ, dar cum mă gândeam că nu era decât o rămășiță a vechii mele vieți, am renunțat și m-am dus la culcare. Și poate că lucrurile ar fi rămas așa, dacă n-aș fi avut visul ăla ciudat.
După încă un strop de cafea, bătrânul ei prieten se grăbi să continue, în timp ce așeza cu zgomot ceașca pe farfurioară.
-Mă aflam undeva pe malul mării, iar necunoscutul din faţa mea avea pe chip o blândeţe familiară atunci când s-a întors spre mine.
- Acum, că inima ţi-a reînvăţat să cânte şi notele şi-au regăsit curgerea, nu te opri, mi-a spus. Nu lăsa lucrurile astea să moară.
- Dar am obosit, i-am răspuns. Şi tinereţea de început…s-a dus.
-Tinereţea e în tine, m-a privit el, nu te-a părăsit niciodată. Şi anii tăi sunt cei de la începutul cunoaşterii.
Bunătatea din vocea lui m-a făcut să-l privesc contrariat:
-Cine ești tu, Necunoscutule şi cum se face că ştii toate lucrurile astea? l-am întrebat. Cine eşti, să fii cumva Timpul? Dar…
El a râs şi la colţurile ochilor i-au apărut mici încreţituri.
-Nu, mi-a spus, citindu-mi gândurile, nu sunt Timpul. Ai dreptate, Timpul nu are blândeţe. Eu sunt Mânuitorul de Stele.
Povestea asta, Mina draga mea, n-am spus-o nimănui. Prietenii aveau să râdă și s-o pună pe seama paharelor de aguardente de la cină, dar cu siguranță, după noaptea aia, inima mea s-a schimbat.

-Să-ți spun o poveste, s-a întors Mina către motociclist, dar scaunul alăturat era gol.
Probabil că bărbatul plecase între timp, poate că o luase somnul, nu-și putea explica prea bine, la fel cum nu pricepea cum de își amintise tocmai istoria aceea veche a lui Carlos.
-Analizele nu sunt grozave, dar puteți merge acasă, cred că punctul critic a trecut.
Internista se pregătea să-și încheie garda, vizibil epuizată.
-Mâine reveniți pentru noi teste, adăugă, în timp ce îi îndepărta  branula. În locul unde fusese acul începea să se întindă o pată verzuie, dureroasă la atingere.
-Mulțumesc, a scrutat-o Mina, dar cred că am să mă îndrept către un alt spital. Mai aproape de casă…
Asistentul cel înalt își terminase tura și se afla în drum spre ieșire. Bărbatul schiță un zâmbet.
-Scuzați-mă, știți cumva ce s-a întâmplat cu colegul meu de perfuzie? profită Mina de ocazie. Motociclistul cu genunchiul accidentat, nu i-am reținut numele.
-Motociclist accidentat? se holbă nedumerit omul. Nu, n-am avut niciunul în noaptea asta, nici măcar vreun pacient mai vechi.
-Bărbatul de lângă mine. Cel cu jacheta de piele.
Asistentul părea tot mai confuz.
-Nu, n-am văzut pe nimeni în afară de partenerul dumneavoastră, cel cu care ați stat de vorbă.
A fost rândul Minei să rămână fără grai.
-Partener? N-am niciun partener, am venit singură…
-Oh, spuse brazilianul, a fost o noapte lungă pentru amândoi…probabil că am înțeles eu greșit… Desculpe, senhora. Multă sănătate! i-a urat, înainte să iasă.

Dimineața era rece, dar aerul proaspăt îi făcea bine după mirosurile grele din spital. Luminile de pe stradă începeau să se stingă, una după alta, iar zidurile castelului Sao Jorge îmbrăcau deja culoarea trandafirie a răsăritului. Cu încetineală, Mina s-a îndreptat către mașina care aștepta în fața intrării. Era sfârșită de oboseală, dar durerile și senzația de greață dispăruseră.
Fernanda o luă în brațe, abia ascunzându-și lacrimile.
-Maluquinha, să pleci așa, noaptea, singură! Ce prostie! Ar trebui să te las acum să te intorci cu taxiul!
A doua zi, profesorul recomandat de Fernanda, nu-și putea ascunde uimirea. Intoxicat, organismul Minei trecuse printr-o stare critică și, cu toate că analizele arătau o ameliorare, era neobișnuit felul în care corpul ei luptase de unul singur, mai ales că tratamentul era ineficient și cu o noapte înainte i se administrase doar o soluție de electroliți, singurul lucru corect, dealtfel.
-Trebuie să spun că ați trecut pe lângă moarte, senhora Marquez. Chiar pe lângă.
Câteva săptămâni mai târziu, Mina își revenise aproape complet, dar pe măsură ce se însănătoșea, noaptea cu pricina începea s-o obsedeze. Exista undeva un amănunt care cu siguranță îi scăpa, oricât ar fi reconstituit-o în minte. Avea nevoie de o dovadă palpabilă că motociclistul fusese acolo, dar degeaba, nu-i venea in minte niciun lucru care să-i vină în ajutor. Era adevărat că asistentul cel amabil a văzut-o stând de vorbă cu cineva, dar dimineața fusese atât de confuz, încât era posibil să se fi înșelat. Între timp, spitalul primise o finanțare considerabilă, intrând  în renovare, iar pacienții erau trimiși către alte camere de gardă din apropiere. Fiind clădire de patrimoniu, cea care superviza toate lucrările era chiar echipa Fernandei.
-Trebuie să mă întorc acolo, la Urgențe, i-a spus în dimineața aceea. Carlos, el e cheia. Tocmai mi-am amintit ceva.
-Esti sigură că te simți bine? sună circumspect vocea Fernandei în receptor.
-Mai bine ca niciodată!
-Să văd ce pot face, dar nu promit nimic. În mod normal nu poți intra acolo, e șantier!

Coridorul care ducea spre Urgențe era gol, cu excepția câtorva oameni care începuseră să instaleze schelele. Scaunele din sala de tratament erau încă acolo, pline de praf, înșiruite strâmb lângă perete, exact în locul în care brazilianul cel înalt îi montase perfuzia.
Cuvintele lui Carlos i-au răsunat în ureche în timp ce se apropia:
-Aș fi crezut că e un vis oarecare, dacă dimineața n-aș fi descoperit semnul, deasupra patului.
Pata veche de sânge era tot acolo și exact în locul unde trebuie că își sprijinise capul o noapte întreagă, se găsea același semn. Abia vizibilă pe peretele murdar, o mână scrijelise cu delicatețe o aripă.

Străduțele de sub zidurile castelului Sao Jorge erau pline de viață, răsunând sub pașii tumultului de turiști. Strecurându-se printre două grupuri gălăgioase, Mina a început să coboare scările pietruite, fără țintă, alăturându-se mulțimii de plimbăreți.
-Totul va fi bine, a repetat cu voce tare cuvintele necunoscutului, sigură că de undeva, nu departe, Mânuitorul de Stele o veghea.