Mânuitorul de stele


tupline

Azi-noapte am avut un vis ciudat. Mă aflam undeva pe malul mării, iar necunoscutul din faţa mea avea pe chip o blândeţe familiară, atunci când s-a întors spre mine.

– Acum, că inima ţi-a reînvăţat să cânte şi cuvintele şi-au regăsit curgerea, nu te opri, mi-a spus. Nu lăsa lucrurile astea să moară.

– Dar am obosit, i-am răspuns. Şi tinereţea de început… s-a dus.

– Tinereţea e în tine, a stăruit el, ea nu te-a părăsit niciodată. Şi anii tăi sunt cei de la începutul cunoaşterii.

Bunătatea din vocea lui m-a făcut să-l privesc contrariată:

– Cine ești tu, Necunoscutule, şi de unde ştii lucrurile astea? l-am întrebat. Cine eşti tu, eşti cumva Timpul?

El a râs şi la colţurile ochilor i-au apărut mici încreţituri.

– Nu, mi-a spus, nu sunt Timpul. Timpul nu are blândeţe. Eu sunt Mânuitorul de Stele.

tdownline