Ceva din dulceaţa aerului m-a dus astăzi cu gândul la mărul din grădina bunicii mele. Verile, când timpul curgea leneş în aerul fierbinte, câte un măr rupea încremenirea miezului zilei căzând cu o bufnitură în iarbă. Îmi amintesc aroma dulce care plutea în aer şi mă întreb, nu o dată, dacă aceea nu era de fapt aroma pură a copilăriei, dulceaţa visurilor, dintre care atât de multe s-au risipit în vânt. Mă strecuram printre cearşafurile frumos mirositoare, care se umflau la cea mai mică adiere, asemenea pânzelor unor nevăzute corăbii şi ridicam de jos mărul proaspăt izgonit de pe înălţimile crengilor bătrâne. Şi mă aşezam apoi o vreme în iarba înaltă, savurând încet savanta împletire a aromelor, privind în sus cu convingerea că dacă întind braţele pot atinge cerul.
Într-un sertar al scrinului cu albituri am aşezat cu grijă, ca amintire, două feţe de pernă cu care bunica mea obişnuia să-mi înfăţeze pernele, în vacanţe. Atâtea nopţi mi-am odihnit visele pe aceste bucăţi de pânză înflorată încât probabil că o parte dintre ele au rămas scrise în fibra veche a ţesăturii. Oare dacă mi-aş culca din nou obrazul pe materialul răcoros m-aş trezi a doua zi la începutul visurilor?
