Dimineaţa e un cântec şi la fereastră a înflorit timid un prun sălbatic, oferind modesta lui ofrandă celui trezit devreme, dar cine să-l vadă, pentru că odată treziţi ne împleticim spre maşina de cafea. Privim absenţi dalele scumpe de piatră, grăbiţi, enervaţi de încetineala cu care licoarea picură în ceaşcă, ignorându-i aroma, perfecta aromă a unei dimineţi venite de departe, dintr-un continent pe care probabil nu-l vom vedea nicicând. Ne năpustim apoi pe uşă afară şi reîncepem neobosiţi goana zilnică, vânarea acelor lucruri care umplu golul din noi cu vanităţi fără sens. Suntem autoritari, orientaţi, profesionali, reci, cu simţurile în alertă, dar Doamne fereşte să fim umani. Drept cine am fi luaţi?
Şi când, invariabil, noaptea se aşterne peste aroganţa noastră, înainte de a pune capul pe pernă, simţim că am lăsat ceva pe dinafară. Sentimentul e nelămurit, alunecă pe lângă noi, nu-l putem prinde. Să fi uitat să rezolvăm ceva? Am uitat de vreo întâlnire crucială? Nimic din toate astea… Aşa că ne cufundăm într-un somn fără vise… Fără să înţelegem că tocmai am uitat din nou să trăim.
Dar într-o zi, la capătul anilor, pe neaşteptate, răsar, neîncercate până atunci, regretele.
Regretăm că n-am iubit, iar dacă am făcut-o, că nu am arătat. Şi dacă am arătat, am făcut-o zgârcit, pentru ca în cele din urmă să aruncăm iubirea la periferia existenţei noastre.
Regretăm că n-am avut curajul să prindem mâna care ni s-a întins într-o zi îndepărtată, că nu ne-am lăsat iubiţi. Şi dacă am făcut-o, a fost doar în imaginaţia noastră.
Regretăm că am rezistat, cerebrali, ispitei de a îndepărta măcar o singură dată o şuviţa rebelă de pe un obraz iubit într-o zi cu ploaie. Şi chiar dacă mâna a pornit vreodată gestul, mintea l-a oprit, meschină.
Şi în tot timpul ăsta, undeva, sub cerul ei nesfârşit, marea e albastră iar altundeva ninge şi miroase a anotimpuri uitate demult, dar în ziua în care înţelegem toate lucrurile astea este, de obicei, târziu.