Cuvintele au puterea de a vindeca, de a opri cataclisme sufleteşti, de a răsări sori. Nu orişice cuvinte, ci numai cele izvorâte din iubire.
A cunoaşte cu adevărat un om înseamnă a-l privi abia după ce luminile rampei se sting, atunci când poartă pe chip doar propria-i lumină.
A cunoaşte cu adevărat un om înseamnă a plonja adânc în universul lui, purtând cu sine un strop de răbdare şi o mare de iubire.
Când orele se adâncesc în tăcere şi înserarea se înfăşoară în ploi, plec departe. Aştept să cadă întunericul, apoi, cu noaptea pe umeri, alerg de-a lungul plajelor pustii din amintirile mele. Mă rotesc încet sub constelaţiile azvârlite deasupra şi clipa e caldă, vie.
Dimineţile acestea cu vânt rotitor îmi aduc în amintire toamnele mediteraneene. Cu blândeţea culorilor şi cu cerul lor, coborât aproape, zilele acelea nu îmi clădeau amintiri ci îmi imaginau amintirea zilei ce urma să vină, aşa cum avea să-mi rămână pentru totdeauna în memorie.
Clipele fericite fac posibilă, cu frumuseţea şi cu speranţa lor, amintirea zilei de mâine….
Curajul de a capitula în faţa inimii pentru a mângâia un obraz ce stă în aşteptare, este, asemenea ploii care alină setea pământului, un act de iubire.