Home


  • Recenzia romanului Instrainare de Alina-Maria Duta , semnata Daniel Nicolescu

    Roman, nuvelă dezvoltată sau capriciu în proză, ziceți-i cum vreți, Înstrăinare de Alina-Maria Duță se citește dintr-o bucată, pe nerăsuflate, deși nu are nici intrigă polițistă, nici clenciuri detectivistice. E o poveste cu un singur personaj principal, Nora Ungurean, născută Vlad, în siajul căreia se perindă o suită de umbre bărbătești care, într-un fel sau altul, i-au atins sufletul – soțul Robert, Ştefan, prima iubire, și, în fine, misteriosul arhitect portughez Manuel Ferreira – precum și personajele adjuvante: străbunica Justina, avocatul Eigner, menajera Ileana, monstruosul Alecu etc. Toate schițate din linii scurte și sigure, fără bavuri și nuanțe inutile, fiecare intrepretând o partitură clară, menită să scoată în evidență luminile și umbrele din firea „înstrăinatei” Nora.

    Trama în sine nu are nimic spectaculos: Nora, o femeie frumoasă, care și-a clădit o carieră de succes, simte că mariajul, aparent reușit, i se năruie. Şi, o dată cu el, certitudinile existențiale. Soțul ei, bancher ca și soțul celeilalte Nora, celebrissima eroină a lui Ibsen, își dă pe față caracterul mizer, iar după episoadele de inflamată pasiune trupească ai primilor ani de conviețuire, începe nu doar să aibe atitudini bădărănești, de parvenit sadea, ci și să-și altoiască nevasta. Nora, fragilă prin natură, își face din rectificări vinovate, din ezitări și din refugiul involuntar în vis sau în trecut, punți pe care să poată depăși un prezent insuportabil. Lumea ei interioară se sprijină pe succedanee, pe piloni de supraviețuire, deși avea toate datele și argumentele caracteriale și sociale să trăiască plenar. Sau aproape toate, pentru că, iată, suntem avertizați de autoare:  „Adevărul era că nu se pricepea să fie fericită. (…) Avea predilecția de a nu recunoaște fericire decât abia după ce momentul era deja destrămat, dispărut pentru totdeauna. Se înfășura pe urmă într-o aură d nefericire, din care se hrănea zile întregi, chiar săptămâni, jinduind și savurând-o în același timp”.

    În războiul dintre ea și Robert, intervine salutar o moștenire: o casă la Viena, lăsată prin testament de străbunica Justina. Evenimentul nu e un colac de salvare financiar (Nora avea venituri îndestulătoare), ci mai degrabă un prilej de evadare din coșmarul mariajului ei bucureștean. Pornită pe urmele străbunicii, începe să-i descâlcească biografia (nu întâmplător prezentând similitudini izbitoare cu propria ei viață) și exilul european, și ajunge astfel în Portugalia, la Sintra și Lisabona, unde rubedenia ei se stabilise o vreme, ca urmare a unei căsătorii de conivență cu un băștinaș cu avere. Aici, cum spuneam, treptele visului (cu fantomele celor două fetițe hălăduind prin grădinile sinistre ale domeniului din Sintra, aducând în atmosferă cu cele mai bune pagini ale lui Eliade, cel din „Domnișoara Cristina”), se împletește cu tânjirea spre Ştefan, iubirea sa de tinerețe, și cu coborârea eliberatoare în trecutul strămoașei sale. „Fără să se priceapă să fie fericită”, fugind de real și înstrăinându-se, nu doar la figurat, pe harta Europei, Nora pare în sfârșit capabilă să pună mâna pe fericire atunci când Manuel Ferreira descinde la Viena și se apucă să-i repare și redecoreze casa primită în moștenire. Dar chipul fericirii acesteia nu-l vom afla sigur niciodată, pentru că Alina Duță știe să suspende soluțiile ieftine și lasă atât casa vieneză cât și viitorul sentimental al Norei sub semnul unei renovări presimțite și posibile.

    Scrisă cu un remarcabil simț al ponderii cuvintelor, ocolind descripțiile inutile și hemoragiile adjectivale, știind să puncteze psihologic, fără să se lanseze în analize pletorice, folosind un stil funcțional și dinamic, inteligent intersectat cu digresiuni în fantastic, autoarea reușește un spectaculos „al doilea roman” pe care suntem convinși că Bogdan Hrib (căruia îi mulțumim pentru venirea sa la Lisabona) l-a ales nu întâmplător spre reeditare.

    Daniel Nicolescu

  • Instrainare

     

    cover Ma bucur sa va anunt ca noua mea carte, cu titlul Instrainare, se poate achizitiona de pe Amazon( urmati link-urile de mai jos). De asemenea, este disponibila in libraria editurii Eagle.

    Multumesc aprioric tuturor celor care o vor citi!

    Eagle

    http://edituraeagle.ro/ro/produs/instrainare-de-alina-maria-duta/

    America

    SUA: https://www.amazon.com/Instrainare-Romanian-Alina-Maria-Duta/dp/1542940079/

    Brazilia https://www.amazon.com.br/Instrainare-Romanian-Alina-Maria-Duta/dp/1542940079/

    Canada https://www.amazon.ca/Instrainare-Romanian-Alina-Maria-Duta/dp/1542940079/

    Europa

    U.K. https://www.amazon.co.uk/Instrainare-Romanian-Alina-Maria-Duta/dp/1542940079/

    Germania https://www.amazon.de/Instrainare-Romanian-Alina-Maria-Duta/dp/1542940079/

    Franța https://www.amazon.fr/Instrainare-Romanian-Alina-Maria-Duta/dp/1542940079/

    Spania https://www.amazon.es/Instrainare-Romanian-Alina-Maria-Duta/dp/1542940079/

    Italia https://www.amazon.it/Instrainare-Romanian-Alina-Maria-Duta/dp/1542940079/

    Asia

    India https://www.amazon.in/Instrainare-Romanian-Alina-Maria-Duta/dp/1542940079/

    Japonia https://www.amazon.co.jp/Instrainare-Romanian-Alina-Maria-Duta/dp/1542940079/

  • Gaudeamus 2014

    http://editura-virtuala.ro/gaudeamus/fatum/

  • Gaudeamus 2014

    http://editura-virtuala.ro/ebt/fatum/

  • Din 15 mai, în librăriile din România…

    Începând cu 15 mai, Fatum este disponibilă în format electronic (EPUB şi MOBI)  în  librării specializate. Poţi să vezi o prezentare video aici:

  • Pledoarie pentru frumuseţe

    N-am pretins niciodată că Fatum este o istorie sută la sută reală. Este o poveste inventată, clădită pe alocuri în jurul unor inimi de realitate, fiind scrisă pentru acei oameni maturi care îşi îngăduie libertatea de a mai crede într-o poveste, pentru cei care au avut puterea să păstreze în interiorul lor, neatinsă, o fărâmă de copilărie. Ce-i drept, nu e o încercare uşoară şi ca atare sunt în minoritate aceia care au forţa de a rezista, de a nu se inocula într-atât cu vulgaritatea cotidianului, încât să înceapă a o percepe ca fiind realitatea absolută. Sunt rari cei care vor refuza în mod constant să se lase corupţi de urâţenia înconjurătoare, de completa răsturnare a valorilor. Sunt adesea ridiculizaţi aceia care se încăpăţânează să caute frumuseţea, într-o lume lipsită în esenţă de frumuseţe.

        Poate că se vor găsi voci care se vor îndoi de credibilitatea acestei istorii. A fi altfel nu înseamnă a fi mai puţin credibil. Gradul de credibilitate ţine de imaginaţia fiecăruia, de înţelegerea şi generozitatea cu care este privit fiecare act existenţial. Şi, la urma urmei, cine stabileşte Credibilul? Cine deţine cheia către Absolut, astfel încât să poată decide, să poată separa cu un deget verosimilul de neverosimil, ca şi cum ar răsturna piesele de domino înşiruite pe o tăblie?

        Suntem o societate de nemulţumiţi: prea mult realism ni se pare maladiv, nu înţelegem sau negăm cu vehemenţă realitatea, percepută cu cinism genial în Meseria de a trăi  a lui Pavese, dar în acelaşi timp tratăm cu neîncredere sau sarcasm prea multa frumuseţe a romanticilor, ca şi cum romantismul ar fi perimat. Nu înţelegem că, de fapt, propriile neîmpliniri sunt acelea care ne fac câteodată să ne simţim neîndreptăţiţi de orice formă de frumuseţe. Să percepem uneori frumuseţea ca pe un atac la persoană. Nu putem însă decela nici aurita cale de mijloc, confundând-o adesea cu mediocrul şi superficialul.

         Am ocolit stridenţele şi asta pentru că suntem deja pe cale să asurzim din cauza lor. Durerea se poate purta şi altfel decât bocind asurzitor, se poate purta cu demnitate. Poate că e momentul să încetăm a lua vulgarul drept natural, poate că ar trebui să încetăm cu exhibarea excesivă a umorilor şi mizeriei umane. Este de ajuns să ni le asumăm şi să încercăm să trăim cu un dram de decenţă.

        Nu am urmărit să istorisesc o simplă poveste de dragoste, ci o poveste de iubire. A iubi necesită curaj, mai cu seamă la vârsta maturităţii. Nu mi-am purtat personajele prin unghere dosnice sau prin camere întunecoase, unde să-şi trăiască fizic sentimentele, nu le-am dus la graniţa cu promiscuul, obicei în general aplaudat astăzi zgomotos în artă. Le-am dăruit personajelor mele o poveste de iubire care transcende timpul şi spaţiul, genul de legătură sufletească care transformă sau ar trebui să transforme doi singuratici într-un cuplu. Nu am omis, desigur, dansul senzual al actului fizic, care întregeşte firesc acest lucru complex dar care, în acelaşi timp, nu ar trebui să fie singurul edificiu pe care să-şi clădească povestea doi oameni aflaţi la vârsta maturităţii. E nevoie de mai mult. Sigur, am dorit să las cititorului libertatea propriei fantezii.

         Vreau să le mulţumesc aprioric acelora care îmi vor citi povestea, pentru genenerozitatea de a fi dorit să o parcurgă şi îi invit să-şi cheme propria imaginaţie pentru a completa acele părţi pe care le-am omis dinadins.

  • E bine…

    tupline

    E benefic câteodată să rupi simetria unei zile, să-i deranjezi cu premeditare monotonia, pentru că monotonia duce la plictis, iar plictisul sfârşeşte, inevitabil, în moarte. E bine să te autosurprinzi, să te auzi spunând  cuvintele acelea care îţi stăruie de la o vreme pe limbă, să destăinui gândul acela care stă de un timp atârnat de vârful rotunjit al inimii. Să nu te temi. Să nu te mai temi de cuvinte, de sentimente, de acceptare, de respingere.
    Şi-apoi, asimetriile au fost mereu cele care au rostogolit zilele transformând curiozitatea în cunoaştere, au redus aproape la firesc paradoxalul. Asimetriile au făcut mereu posibile simetriile, aşa cum cuvintele, eliberate din strânsoare şi fără a duce povara prejudecăţilor, au făcut posibilă liniştea, atât de diferită de tăcere.

    tdownline