Pledoarie pentru frumuseţe


N-am pretins niciodată că Fatum este o istorie sută la sută reală. Ea este o poveste inventată, clădită pe alocuri în jurul unor inimi de realitate, fiind scrisă pentru acei oameni maturi care îşi îngăduie libertatea de a mai crede într-o poveste, pentru cei care au avut puterea de a păstra în interiorul lor, neatinsă, o fărâmă de copilărie. Ce-i drept, nu e o încercare uşoară şi ca atare sunt în minoritate aceia care au forţa de a rezista, de a nu se inocula într-atât cu vulgaritatea cotidianului, încât să înceapă a o percepe ca fiind realitatea absolută. Sunt rari cei care vor refuza în mod constant să se lase corupţi de urâţenia înconjurătoare, de completa răsturnare a valorilor. Sunt adesea ridiculizaţi aceia care se încăpăţânează să caute frumuseţea, într-o lume lipsită în esenţă de frumuseţe.

    Poate că se vor găsi voci care se vor îndoi de credibilitatea acestei istorii. A fi altfel nu înseamnă a fi mai puţin credibil. Gradul de credibilitate ţine de imaginaţia fiecăruia, de înţelegerea şi generozitatea cu care este privit fiecare act existenţial. Şi, la urma urmei, cine stabileşte Credibilul? Cine deţine cheia către Absolut, astfel încât să poată decide, să poată separa cu un deget verosimilul de neverosimil, ca şi cum ar răsturna piesele de domino înşiruite pe o tăblie…?

    Suntem o societate de nemulţumiţi: prea mult realism ni se pare maladiv, nu înţelegem sau negăm cu vehemenţă realitatea percepută cu cinism genial în Meseria de a trăi  a lui Pavese, dar în acelaşi timp tratăm cu neîncredere sau sarcasm prea multa frumuseţe a romanticilor, ca şi cum romantismul ar fi perimat. Nu înţelegem că, de fapt, propriile neîmpliniri sunt acelea care ne fac câteodată să ne simţim neîndreptăţiţi de orice formă de frumuseţe. Să percepem uneori frumuseţea ca pe un atac la persoană. Nu putem însă decela nici aurita cale de mijloc, confundând-o adesea cu mediocrul şi superficialul.

     Am ocolit stridenţele, şi asta pentru că suntem deja pe cale să asurzim din cauza lor. Durerea se poate purta şi altfel decât bocind asurzitor, se poate purta cu demnitate. Poate că e momentul să încetăm a lua vulgarul drept natural, poate că ar trebui să încetăm cu exhibarea excesivă a umorilor şi mizeriei umane. Este de ajuns să ni le asumăm şi să încercăm să trăim cu un dram de decenţă.

    Nu am urmărit să istorisesc o simplă poveste de dragoste, ci o poveste de iubire. A iubi necesită curaj, mai cu seamă la vârsta maturităţii. Nu mi-am purtat personajele prin unghere dosnice sau prin camere întunecoase, unde să-şi trăiască fizic sentimentele, nu le-am dus la graniţa cu promiscuul, obicei în general aplaudat astăzi zgomotos în artă. Le-am dăruit personajelor mele o poveste de iubire care transcende timpul şi spaţiul, genul de legătură sufletească care transformă sau ar trebui să transforme doi singuratici într-un cuplu. Nu am omis, desigur, dansul senzual al actului fizic, care întregeşte firesc acest lucru complex dar care, în acelaşi timp, nu ar trebui să fie singurul edificiu pe care să-şi clădească povestea doi oameni aflaţi la vârsta maturităţii. E nevoie de mai mult. Sigur, am dorit să las cititorului libertatea propriei fantezii.

     Vreau să le mulţumesc aprioric acelora care îmi vor citi povestea, pentru genenerozitatea de a fi dorit să o parcurgă şi îi invit să-şi cheme propria imaginaţie pentru a completa acele părţi pe care le-am omis dinadins.