A fost odată un val care locuia într-o mare atât de albastră, încât la orizont nu se deosebea de cer. Lăsându-se purtat de curenţi, într-o zi cu soare scânteietor a descoperit o insulă, între ai cărei versanţi croiţi din stâncă el a zărit, ascunsă, o mică plajă. Felul în care plaja I-a privit şi frumuseţea ei l-au făcut să se îndrăgostească pe loc. A doua zi şi toate zilele ce au urmat l-au găsit lângă plaja lui, rostogolindu-se iar şi iar pe nisipul cu străluciri de foc. În fiecare dimineaţă, când zorile atingeau cu aripile lor de lumină nisipul încă adormit, valul se rupea din albastrul său şi îşi deştepta iubita plajă cu un sărut.
Într-o noapte însă, stelele dispărură, gonite de furtuna ce ridica valurile în înalt, înşurubându-le ca pe nişte suliţe de apă spre cerul întunecat. Ore în şir, apele fremătătoare ale mării şi-au strigat agonia lângă pereţii abrupţi ai insulei iar plaja le-a ascultat vuietul cu sufletul strâns de teamă.
Dimineaţa a sosit cenuşie, sub un cer fără soare. Valul s-a scuturat de zdrenţele lungi de alge rupte din adânc, s-a îmbrăcat în albastru, apoi a pornit spre ţărmuri, în căutarea celei care îi dăduse neînfricarea de-a lupta cu mânia furtunii, pentru a se intoarce nevătămat din larg. A ocolit insula cu inima batându-i a nerăbdare, dar în loc de iubita lui plajă, a dat cu ochii de un colţ de stâncă sură. Plaja dispăruse. În răutatea ei neostoită, furtuna prăvălise peste nisipul fin un bloc de piatră, colţuros şi de nepătruns. Cu disperare şi-a chemat iubita, dar strigătul lui a rămas fără răspuns. Zile în şir, valul a încercat să-şi croiască drum spre uscat, însă totul a fost în zadar. “Vino cu noi”, i-au strigat celelalte valuri. “Lasă-te în voia curentului, vei găsi o altă insulă”, l-au povăţuit ele. Valul a rămas însă acolo, izbind cu încăpăţânare peretele de piatră, cu inima frântă.
Anii au curs, nenumăraţi şi valul şi-a continuat strădania, neîntrerupt, privit de însuşi Timpul.
Dimineaţa aceea a venit cu cerul boltit aproape, ca o prevestire. La fel ca în fiecare zi valul s-a repezit, înspumat, către peretele de piatră. Stânca s-a opus, apoi cu un scrâşnet prelung s-a rupt drept în două şi s-a rostogolit în mare. Cu inima bătând nebuneşte, valul s-a înălţat peste resturile de piatră şi a privit. Înconjurată de ierburi unduitoare, ce crescuseră sălbatic drept din nisip, plaja lui iubită îl aştepta, la fel de frumoasă. Palpitând de nerăbdare, valul a cuprins-o cu braţele lui albastre, jurând să nu-i mai dea drumul niciodată.
“Te-am aşteptat”, i-a spus plaja, “ştiam că vei veni, doar nisipul meu este fantoma stâncilor care au încercat mereu să stea în calea mării, dorind să te oprească din drumul tău spre mine. Tu şi cu mine, suntem eterni”, i-a şoptit ea, “şi asta pentru că iubirea însăşi e eternă.”
